Cruda realitate a iubirii...

Uneori nu inteleg de ce soarele apune atat de devreme, de ce viata se stinge atat de devreme, de ce o floare moare asa timpuriu, de ce iubirea se termina atat de devreme. Atunci cand pari a te bucura la maxim de clipa oferita, cand nu-ti imaginezi ca vreodata se va termina, brusc te intersecteaza umbra tristetii, care se tot adanceste pana te innegreste. Nimic nu mai are importanta. Totul e gol, pustiu. Rasul e doar o simpla aluzie a vietii, si inca nu stii de unde mai ai puterea sa schitezi zambetul fals al unei fericiri aparente. Nici macar lacrima cerului nu te mai alina, nici macar spinul trandafirului nu te mai inteapa, nici macar valul marii nu te mai ineaca, nici macar focul iadului nu te mai arde, pentru ca tristetea e asa de mare incat nu te mai poate atinge nimic. Te tine la suprafata si te lasa sa te chinui intr-o lume a nimanui. Simti ca nimic nu mai are sens, ca totul este alb sau negru, nu vezi nicio pata de culoare, si chiar daca ar fi nu o accepti, esti invidios pe fericirea celorlalti, simti cum te sufoci, dar totusi respiri, nu-ti vine sa crezi ca nu mai exista iubirea, nu-ti vine sa crezi cum un suflet s-a divizat in doua, cum o inima care batea o singura data, acum bate de doua ori. Nu gasesti raspunsul la eterna intrebare "de ce", iar orgoliul e prea mare ca sa te lase sa-l cauti. Inima iti spune s-o cauti, dar ratiunea nu te lasa, si aceasta dualitate te chinuie in fiecare secunda. Respiri mai greu, nu stii unde sa pleci pentru a scapa, singura solutie care o vezi e moartea, dar esti prea las pentru a te sinucide si gandul te duce din nou la ea. Si orice ai face nu poti sa scapi de iubirea pe care o simti, o iubire sfasietoare, care nu se mai termina. Si astepti sa vina seara, sa adormi ca s-o visezi, te trezesti dimineata si te intrebi "de ce nu mi-a fermecat visul?" si iar o iei de la capat, si iar simti durerea din inima, si tot asa te invarti in nesfarsitul cerc al durerii, asteptand sa treaca si intrebandu-te "oare cand va trece?!" Iar cand ai obosit, ca nu ai nicio putere...si nu esti decat un simplu muritor in aceasta cruda realitate a iubirii...

De ce moartea e intotdeauna o femeie??

Intoarcerile din lumea cealalta a unora, care au trecut oarecum pragul vietii, confirma ca moartea e o femeie, o femeie neagra cu securea in mana. Unii nu isi gasesc explicatia. De ce o femeie? De ce nu un barbat? Asadar femeia ocupa un loc special, atat in viata asta efemera, cat si in viata aceea eterna, un loc care traverseaza timpul si spatiul. Totul porneste de la Adam si Eva, cand femeia a fost creata pentru a procrea, dar in acelasi timp, si pentru a distruge. Astfel, inca de la inceput "ea" a avut un dublu rol: raul si binele. Ea, femeia este cea care da viata, si tot ea este cea care o ia. Oare pedeapsa ei pentru pacatul originar, sa fie denumirea ei in viata de Apoi "Moartea" ? Asa cum ea ne orienteaza spre o lume noua, inca de cand ne nastem, tot ea este cea care ne preia, si ne orienteaza la a doua nastere, in viata eterna.

Liniste in culori

O liniste de gheata, din care curge lacrima sufletului, si desparte cele doua suflete contopite in doua vieti complet paralele. Liniste ireala, artificiala, care ingheata orice sentiment nobil. O liniste care nu ofera decat o iubire goala.

Tacere de mormant...

Totul pare a fi frumos, nu simti decat mireasma imbietoare a momentelor placute. Deodata, totul se intuneca, se prabuseste, totul moare. Nu ai avut grija de acele momente, nu ai avut grija sa le mentii mirosul, sa le hranesti cu lumina, si... s-au prabusit. Totul a murit. Din pacate vine si timpul asta. Timpul mortii. Orice moment are un final, o moarte. Insa, realizezi prea tarziu si te intrebi "de ce?". Si acest "de ce?" te bantuie, nu te lasa sa dormi, te ingrozeste sentimentul de vinovatie,...dar e prea tarziu. Nu mai poti face nimic. Si cel mai crud e ca o sa cari acest sentiment de vina toata viata. Nu ai cum sa scapi de el. Ar trebui sa vezi dincolo de oglinda, sa-ti pui intrebarea cine esti de fapt, si apoi, dupa ce ti-ai raspuns la intrebare, poti sa ai grija de momentele tale. Dar nu o vei face niciodata. Pentru ca, culmea ironiei, viata nu o sa te lase. Toti se considera spirituali, insa nimeni nu e.